Va invitam sa donati sau sa aflati mai multe pe asociatiapasari.ro/doneaza — chiar și 20 de lei pe lună contează.
Mai jos este povestea lui Vlad.
Vlad Pop a înfruntat gheața Arcticii de trei ori. Acum, 1.000 de copii cu boli grave își pot continua visul datorită lui.
Există oameni care aleargă ca să scape de ceva. Și există oameni care aleargă ca să construiască ceva. Vlad Pop face parte din a doua categorie — iar ce a construit el, pas cu pas, în −50 de grade, este povestea a 1.000 de copii care au primit dreptul la un viitor.
Cum a început drumul tău spre una dintre cele mai dure competiții din lume și ce te-a împins, inițial, să-ți împingi atât de mult limitele?
Nu a existat un moment dramatic în care am decis că vreau să fiu ultra-maratonist. A existat, mai degrabă, o acumulare — de neliniște, de căutare, de întrebări la care corpul răspundea mai bine decât mintea. Am alergat mai întâi ca să mă liniștesc. Apoi am înțeles că liniștea aia are nevoie de ceva mai mare ca să rămână.
6633 Arctic Ultra a intrat în viața mea prin poveștile lui Tibi Ușeriu. M-a fascinat ideea că există un teren în care regulile normale ale vieții nu mai funcționează — unde nu contează ce mașină ai, ce funcție ocupi, câți urmăritori ai pe Instagram. Contează doar dacă faci pasul următor. Și următorul. Și cel de după.
Dar cinstit vorbind, ceea ce m-a „împins” cu adevărat nu a fost ego-ul sportiv. A fost întrebarea: dacă eu pot îndura asta, de ce nu pun suferința asta în slujba cuiva care are nevoie? Acolo a început totul cu adevărat.
Cum arată, din interior, experiența Arctic Ultra? Ce ai trăit, ce ai luat cu tine?
Există o frază pe care organizatorii ți-o spun înainte de start: „The race doesn’t care about you.” Cursa nu știe că exiști. Teritoriul Yukon nu știe că ai familie, că ai sacrificat luni întregi de pregătire, că ai promis ceva cuiva. Vântul de −50 de grade nu negociază.
Din interior, Arctic Ultra arată ca o succesiune de prezent absolut. Nu poți să te gândești la finișul de la 620 km când ești la kilometrul 40 și blizzard-ul îți trage zăpada în față ca un perete. Te gândești la următorul punct de control. La picioarele tale. La temperatura degetelor de la mâini. Tai lumea la dimensiunea unui singur pas.
Am luat cu mine frică, bineînțeles. Dar și ceva surprinzător: o bucurie aproape copilărească. Ești singur în cea mai sălbatică tăcere pe care poți să ți-o imaginezi, cerul arctic deasupra ta, și există momente în care gândești: „Sunt viu. Cu adevărat viu.”
Am luat cu mine și fețele copiilor de la MagiCAMP. Le-am purtat în buzunar, la propriu — o fotografie mică, mototolită. În nopțile grele, o scoteam și mă uitam la ea. Funcționa mai bine decât orice gel energizant.
„Nu poți să te gândești la finișul de la 620 km când ești la kilometrul 40 și blizzard-ul îți trage zăpada în față ca un perete. Tai lumea la dimensiunea unui singur pas.”
Care a fost momentul în care ai simțit că nu mai poți continua și ce te-a ținut în cursă atunci? Ce gânduri și stări ai avut?
Există un moment în fiecare cursă — nu știi niciodată exact când vine, dar știi că vine — în care corpul îți transmite un mesaj foarte clar: „Gata. Stop. Am terminat.” Nu e metaforă. E o propunere fizică, însoțită de o logică internă foarte coerentă: „Ai demonstrat deja că ești puternic. Nimeni nu te judecă dacă te oprești. E întunecat. E frig. Dormi un pic.”
Momentul meu cel mai greu a venit undeva în a treia noapte, în mijlocul unui câmp de zăpadă fără niciun reper vizual, cu vântul urlând și cu senzația că picioarele nu mai sunt ale mele. M-am oprit. M-am uitat la cer. Și mi-am spus ceva pe care acum îl repet adesea: „Nu ești tu cel care renunță. Nu acum.”
M-a ținut în cursă gândul că fiecare kilometru parcurs se traduce în bani reali pentru burse reale. Că există un copil care stă acasă, departe de școală, după chimioterapie, care nu știe de mine, dar al cărui viitor depinde, în parte, de pasul pe care îl fac eu acum. Responsabilitatea asta nu e povară — e combustibil.
„Pregătirea înseamnă 80% muncă cu psihicul, 10% cu fizicul și 10% echipament. Corpul poate aproape oricând. Mintea e cea care cere să te oprești.”
Spui că adevărata victorie nu a fost la linia de finiș. Când s-a produs, de fapt, această schimbare de perspectivă?
La finiș ești fericit, sigur. E o explozie de adrenalină și emoție și mândrie care durează câteva ore. Dar pe urmă trece. Și rămâi cu tine.
Schimbarea de perspectivă s-a produs când am primit primul mesaj de la o mamă al cărei copil primise bursa noastră. Nu a scris nimic complicat. A scris: „Astăzi a mers la școală pentru prima oară după opt luni. A zâmbit când a intrat pe ușă.” Atât.
Finișul de la Tuktoyaktuk, pe malul Oceanului Arctic, este impresionant. E la capătul lumii, în literalmente. Dar acel zâmbet de la intrarea pe ușa clasei a fost mai departe decât orice finisă pe care am atins-o vreodată. Acolo am înțeles că cele mai importante linii de sosire nu sunt marcate cu bandă.
Cum s-a transformat această experiență într-o formă de sprijin pentru alți oameni și cum ai ajuns de la un efort individual la construirea unei inițiative pentru copii?
Totul a pornit de la voluntariat. Din 2016, am fost coordonator de voluntari la MagiCAMP — tabăra pentru copii cu afecțiuni oncologice, arsuri grave sau care au pierdut pe cineva drag. Acolo am văzut prima oară cum arată cu adevărat reziliența. Nu la maratoane. La copii de opt ani care fac chimioterapie și tot reușesc să râdă.
Prima cursă de la 6633 Arctic Ultra, în 2019, a fost un pariu personal: pot să transform suferința mea controlată, aleasă în mod liber, în ceva util? Răspunsul a venit în forma burselor pentru 100 de copii. Primul an.
Asociația Păsări s-a născut din convingerea că aceasta nu trebuie să fie povestea unui om care aleargă. Trebuie să fie structura prin care orice om bun poate contribui, indiferent că aleargă sau nu, că e atletic sau nu. Maratonul era pretextul. Asociația era scopul.
Ce înseamnă, concret, o bursă oferită de Asociația Păsări în viața unui copil? Cum se schimbă parcursul unui copil atunci când primește acest tip de sprijin?
Bursa nu este un premiu. Este o punte. Încearcă să acopere distanța dintre spital și bancă de școală — o distanță pe care sistemul o ignoră complet.
Concret, o bursă lunară înseamnă ore de meditații pentru recuperarea materiei pierdute în lunile de spitalizare. Înseamnă terapie psihologică pentru un copil care a văzut lucruri pe care niciun copil nu ar trebui să le vadă. Înseamnă materiale școlare — caiete, manuale, rechizite — pe care familia nu și le mai poate permite după ce a cheltuit tot pe tratament. Înseamnă, uneori, transport la școală, pentru că un corp slăbit de chimioterapie nu poate face un drum de 3 km pe jos.
Dar înseamnă și ceva mai greu de cuantificat: sentimentul că cineva te vede. Că nu ești uitat. Că lumea nu s-a oprit în locul în care tu ai fost nevoit să te oprești.
Asociația Păsări oferă burse educaționale lunare pentru 100 de copii diagnosticați cu boli grave. Scopul este reintegrarea școlară și sprijinul psihologic după perioadele de spitalizare. asociatiapasari.ro
Cum arată și în ce constă munca voastră, lună de lună, dincolo de ceea ce se vede public?
Dincolo de cursele arctice și de postările pe social media există o muncă absolut invizibilă: dosare, formulare, evaluări. Fiecare copil care intră în programul nostru trece printr-un proces de selecție care ține cont de diagnostic, de situația familiei, de nivelul școlar, de nevoile specifice. Nu distribuim burse la întâmplare — construim planuri individuale.
Există luni în care sunăm părinți la miezul nopții pentru că un copil are recidivă și nu știm dacă mai continuă în program sau nu. Există luni în care ne luptăm cu birocrația ca să obținem o adeverință pentru un copil care vrea să revină la examene după o absență de șase luni. Există zile în care un copil din program moare și tu trebuie să continui să funcționezi pentru cei care rămân.
Munca reală nu are strălucire. Dar are sens. Și asta o face suportabilă.
Cum reușiți să susțineți lunar 100 de copii și care sunt provocările și dificultățile pe care le întâmpinați?
Cu mare greutate și cu oameni extraordinari. Sustenabilitatea unui program ca al nostru depinde de donatori constanți — nu de viraluri ocazionale, ci de oameni care debitează lunar o sumă, indiferent dacă povestea noastră este sau nu în trending în acea săptămână.
Cea mai mare provocare nu este financiară, deși și aceea e reală. Cea mai mare provocare este să rămâi uman când lucrezi în această lume. Să nu te obișnuiești cu suferința copiilor. Să nu devii insensibil la durere din necesitate de autoprotecție. E un echilibru pe care îl negociezi în fiecare zi.
O altă provocare este invizibilitatea problemei în spațiul public. Toată lumea știe că există copii cu cancer. Puțini știu că după ce copilul a terminat tratamentul, lupta continuă în clasă, în capul lui, în dosarele școlare, în portofelul familiei. Noi suntem acolo, în acea a doua luptă, cea fără dramatism mediatic.
Ce rol joacă școala în procesul lor de vindecare și reintegrare și ce nu vedem atunci când vorbim despre copii cu diagnostice grave?
Școala nu este doar locul unde înveți matematică. Este locul unde înveți că ești normal. Că aparții. Că ai colegi, că ai o bancă a ta, că profesorul tău știe cum te cheamă.
Pentru un copil care a petrecut luni întregi în spital — unde era pacientul, nu elevul — întoarcerea la școală este o reafirmare a identității. „Sunt un copil. Sunt un elev. Am un viitor.” Acest mesaj nu vine de la medici. Vine de la o sală de clasă.
Ce nu vedem? Nu vedem oboseala cronică a copilului care face chimioterapie și trebuie să mai și învețe. Nu vedem anxietatea de reintegrare — teama că a rămas în urmă, că colegii s-au schimbat, că el nu mai știe cum să fie „normal”. Nu vedem stigmatul tăcut: copilul care se întoarce la școală după cancer și simte că toată lumea îl privește altfel. Nu vedem costurile invizibile: medicamentele, suplimentele, psihologul, transportul, hainele care nu mai vin bine pe un corp slăbit.
Cum arată, în realitate, viața unui copil care încearcă să revină la școală după o boală gravă?
Arată ca o zi de școală normală, văzută prin sticlă. Ești acolo, dar nu ești complet prezent. Ești obosit în feluri pe care colegii nu le înțeleg. Ai ratat capitole întregi — nu pentru că ești leneș, ci pentru că erai în perfuzie când ei erau la oră.
Arată ca un copil care trebuie să explice de fiecare dată de ce lipsește, de ce nu poate face ora de sport, de ce are nevoie de o pauză în plus. Arată ca o familie care a cheltuit economiile pe tratament și acum nu mai poate plăti meditatorul care să ajute copilul să recupereze materia din clasa a VI-a.
Cel mai invizibil cost al reintegrării nu este financiar. Este emoțional: efortul de a pretinde că ești bine când nu ești complet bine, de a fi „copilul normal” când tu știi că ai trecut prin ceva ce puțini adulți trec.
Noi ne uităm la toate aceste straturi. Și încercăm să adresăm fiecare dintre ele, nu doar cel vizibil.
Ce ați învățat despre reziliență, atât din sport, cât și din întâlnirea cu acești copii, și cum te-a schimbat această misiune?
Sportul m-a învățat că reziliența este o practică, nu un talent. Se antrenează. Se construiește pas cu pas, eșec cu eșec, în frig și în oboseală. Orice atlet de anduranță știe că nu poți să înveți să suferi din cărți — trebuie să suferi și să alegi să continui.
Copiii din program m-au învățat că reziliența are o altă calitate când nu este aleasă. Ei nu au ales să fie bolnavi. Nu au ales să stea departe de școală. Și totuși continuă. Zâmbesc. Vor note bune. Vor să fie medici sau fotbaliști sau astronauți.
Această misiune m-a schimbat în felul în care mă raportez la privilegiu. Am corp sănătos. Am libertatea de a alege să sufăr. Aceasta este o avuție pe care mulți dintre copiii noștri nu o au. Recunoașterea acestui fapt simplu — că ceea ce eu fac din alegere, ei fac din necesitate — m-a făcut un om mai atent. Un om mai recunoscător.
Ce înseamnă „binele” pentru tine și cum pot oamenii să susțină această inițiativă?
Binele, pentru mine, înseamnă consecvență. Nu gestul spectaculos dintr-o dată, ci alegerea mică repetată în fiecare lună. Binele spectaculos vine și trece. Binele consecvent construiește.
Oamenii pot susține Asociația Păsări în mai multe feluri. Donația lunară recurentă este cel mai valoros lucru — pentru că ne permite să planificăm, să facem angajamente pe termen lung față de copii, să nu trăim din campanie în campanie. Chiar și 20 de lei pe lună înseamnă ceva concret: o carte, o oră de meditații, un drum la școală.
Dar există și alt fel de bine: să povestești. Să distribuim povestea asta. Fiecare om care află că există copii care nu mai pot merge la școală după ce se vindecă de cancer este un om care poate deveni un susținător. Vizibilitatea contează enorm pentru noi.
Ne găsiți la asociatiapasari.ro și pe toate platformele sociale. Suntem acolo.
Poți dona sau afla mai multe pe asociatiapasari.ro/doneaza — chiar și 20 de lei pe lună contează.
Ne poți împărtăși povestea unui copil care ți-a confirmat că sunteți pe drumul cel bun?
Există o fetiță — o să îi spunem Maria, pentru că identitatea ei este privată — care a intrat în programul nostru la 9 ani, după o perioadă lungă de tratament oncologic. Fusese o elevă strălucită înainte. Când a revenit la școală, era de nerecunoscut din punct de vedere academic: nu mai știa tabla înmulțirii, pierduse gramatica, nu mai reușea să urmeze un text mai lung de câteva rânduri. Medicamentele, oboseala, absența prelungită — toate lăsaseră urme vizibile.
Cu ajutorul bursei — meditator, cărți, psiholog de două ori pe lună — Maria a recuperat în opt luni ceea ce pierduse în doi ani. Și-a terminat clasa a IV-a cu notă de trecere. La finalul anului, ne-a trimis o scrisoare scrisă de mână. Spunea că vrea să fie doctoriță ca să ajute alți copii ca ea.
Aceasta este dovada că suntem pe drumul cel bun. Nu statistica. Nu raportul anual. Scrisoarea scrisă de mână a unei fetițe de 10 ani care a decis că boala ei nu îi definește viitorul.
Ce ți-ai dori să înțeleagă cititorii din povestea ta, a voastră, și ce mesaj le-ai transmite?
Că nu trebuie să alergi 620 de kilometri în gheață ca să faci bine. Că fiecare om are în el o resursă pe care o poate pune în slujba altcuiva. Pentru unii e alergarea. Pentru alții e donația lunară. Pentru alții e vocea — capacitatea de a povesti, de a distribui, de a face ca o poveste importantă să ajungă la oamenii potriviți.
Că există în România 1.000 de copii — nu statistică, nu număr abstract, ci 1.000 de oameni mici cu vise concrete — care au primit șansa să revină la bancă datorită unor oameni care au ales să facă ceva. Nu oameni speciali. Oameni normali care au zis da.
Și că reziliența nu este privilegiul celor puternici. Este capacitatea pe care o avem toți de a ne ridica după ce am căzut — și, uneori, de a întinde o mână celui de lângă noi, care încearcă să se ridice și el.
Dacă citiți asta și simțiți ceva — nu lăsați sentimentul să treacă. Transformați-l în acțiune. Oricât de mică.